Când privește înapoi, în hăul veacului, Alexandra Dubău vede puțină, prea puțină lumină în cei 90 de ani de viață. O urmăresc și acum nopțile nesfârșite, frigul și foamea îndurate în Siberia. Nu se întristează, nu se mâniază. Cuminte, își așază mâinile în poală și zice cu un soi de resemnare – sau poate asta e înțelepciune: „Așa era lumea atunci. Așa e lumea acum. Noi suntem doar oameni”.